Cum am învățat să vorbesc pe limba copilului

De când am depășit vârsta teribililor doi ani, ne-am luat “La revedere” de la oliță și scutece, iar copilul nostru a început chiar să folosească cuțitul de masă. Mi-am zis: gata, totul va fi mai ușor. Și, într-un fel, chiar este, cel puțin în ceea ce privește aspectele “logistice”. 

Însă, ne-am trezit că băiețelul nostru de cinci ani vorbește și se comportă ca un „omuleț” a cărui preocupare principală este să ne testeze limitele, oricare ar fi acelea.

La finalul zilei, oboseala, încărcarea de la job, treburile gospodărești rămase în urmă și prioritatea de a pregăti o masă nutritivă se adună. “Este gata masa, hai la masă!”… de zece ori “Hai la masă!”. “Hai să facem duș!”… de douăzeci de ori “Hai să te speli!”. “Strânge jucăriile!”, de o sută de ori “Strânge jucăriile!”. 

O prietenă m-a amuzat recent când mi-a zis că, de când are copii, se simte ca un papagal: captivă în propria casă, repetând de o sută de ori aceleași lucruri.

Fiul nostru clar nu este din categoria copiilor ușor de gestionat. Este încăpățânat și ceva în plus. Am hotărât că ne vom împăca cu gândul și că vom lucra cu „materialul clientului”. 

Mi-am dat seama, în timp, că discursul meu nu era chiar bine ajustat pentru el. Replicile mele trebuiau îmbogățite, chiar și cu ultimele puteri la finalul zilei, pentru a încheia ziua fără ceartă. Trebuia să îmi aleg mai atent cuvintele. Am realizat că nu vorbeam pe limba lui, într-un fel în care să conteze și să-l motiveze.

Acum nu îl mai întrerup când este angrenat într-un joc de construit, mai ales pentru că mă bucură că petrece timp făcând activități coordonate și constructive. Știu sigur că nu voi avea sorți de izbândă dacă îl întrerup, creând doar frustrare de ambele părți. La masă nu-l mai chem demult atunci când este prins; vine singur când aude cât de bună e mâncarea și că e posibil să mâncăm și porția lui.

Însă, se întâmplă să-mi pierd cumpătul după repetările tradiționale din fiecare seară și să pornesc un joc de putere, amenințându-l că nu are voie la tabletă. Invariabil, ambele tabere își varsă frustrările. 

Dar îmi amintesc rapid că e momentul să preiau controlul și să nu pic într-o demonstrație de forță. Acum e momentul să fac… nimic. Să iau o pauză. Se face liniște. Chiar nu se așteaptă la abordarea asta. Se dezarmează. Și apoi zic: “Știu că nu e amuzant să strângi jucăriile, dar e târziu și mi-ar prinde bine o mână de ajutor”. Merge ca prin farmec, pentru că în spatele ambiției există și un strop de compasiune.

Când era mai mic, spuneam că atunci când o să închid ochii se va petrece o magie și cuburile se vor strânge. Acum, că e mai mare, spun: “Hai să facem împreună treaba asta”, “Așa-mi place că ești operativ și faci totul repede”, “De unde ai învățat să fii așa harnic?”, “Cum de ai devenit așa priceput?”. 

Să nu ne îmbătăm cu apă rece, nu funcționează 100%. Dar nu e nimic greșit să mai oferim și o recompensă din când în când, atâta timp cât funcționează.

Este o vorbă care îmi place tare mult: tonul face muzica. Ei bine, avem nevoie să dansăm pe același ritm.

Acest articol a fost scris de un părinte Novakid. Dacă și tu ai o întâmplare de povestit, te rugăm să ne lași un mesaj completând formularul de aici: https://www.novakid.ro/blog/parent-form/